Președintele României (mai) poate să șadă, confortabil, la Cotroceni

33 de zile de la publicarea motivației i-au trebuit președintelui Klaus Iohannis să înțeleagă că trebuie să respecte decizia Curții Constituționale. Nejustificat de mult. Îngrijorător de mult.

În răstimpul acestor 33 de zile, primul om în stat a făcut un balet politicianist penibil, motivând că are nevoie de timp ca să citească și să priceapă. Mitizatul Iohannis, cel de la intrarea în mandat, s-a miticizat, așa cum m-am temut.

Faptul că n-a avut bunul simț politic de a-și comunica personal hotărârea nu denotă decât că asupra onoarei a prevalat calculul electoral meschin. Și-a trimis purtătorul de cuvânt la înaintare, ca să citească o însăilare de poncife și sloganuri, sperând că își va anestezia cu vorbe multe susținătorii radicali.Toată lumea și-a închipuit că, în spatele acestei răs-amânări, există măcar un simulacru de justificare rațională sau un calcul politic elaborat. Nici vorbă. Președintele a sperat că șeful ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, care joacă prezidențiabil, va rupe coaliția de la putere, îndepărtând spectrul suspendării iminente (acel „nu are cine să mă suspende” conținea, probabil, noima acestei gândiri combinatorice). După ce aseară, Tăriceanu a făcut turul televiziunilor cu declarația că susține suspendarea, Iohannis s-a precipitat să înlăture justificarea demersului, semnând decretul de eliberare din funcție a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

A montat o decizie firească – aceea de a respecta Constituția, ca unul chemat să vegheze la respectarea ei – într-un șuvoi de vorbe transmis spre debitare purtătorului de cuvânt: România trebuie să rămână un stat de drept (asta spune și Liviu Dragnea), supremația Constituției trebuie respectată (ceea ce el însuși, Președintele, într-un târziu, s-a decis să facă), lupta împotriva corupției trebuie să continue (cum altfel, într-un stat cu o corupție endemică?). „Democrație autentică”, ” tradițiile democratice ale poporului român”, „idealurile Revoluției din Decembrie 1989” etc. etc. dar nimic despre motivul pentru care a amânat vreme de 33 de zile să ia decizia.

De ce, temporizând lucrurile și prezentându-și temporizarea ca pe o posibilitate de a nu se spune Constituției, Președintele a ținut țara în șah?

De ce n-a îndrăznit astăzi să comunice personal – așa cum a făcut-o când și-a anunțat candidatura pentru al doilea mandat – am înțeles: a dorit să se sustragă unui episod de impopularitate.

Îngrijorător e că, privind acum în urmă, spre toate declarațiile și deciziile Președintelui, sare în ochi profilul unui personaj de mare – cum s-o spun? – lentoare, mereu în urma timpului, care ne costă oportunități și bani, lipsit de viziune, preocupat la Cotroceni de propriul confort (cum a declarat), detașat de România căreia îi promisese solemn că îi va da strictul necesar pentru a o așeza în Europa și în lume: Proiectul de țară.

Klaus Iohannis nu trebuie să se bucure că a scăpat de suspendare. Așa cum acționează, e o pradă ușoară pentru versata majoritate politică. Coaliția măcar are măcar un țel, pus cu sârguință în aplicare de semi-analfabeții înșurubați în demnități-cheie: de a pune România în genunchi.